Evaluarea si managementul riscurilor vulcanice

Date generale despre managementul riscurilor vulcanologice

            Evaluarea riscurilor asociate activităţii vulcanice este dificil de realizat

datorită caracterului natural al acestor fenomene, in esenţă greu de încadrat în

modele si de previzionat. Desi studiul vulcanilor a început din trecutul îndepărtat si

în prezent dispune de mijloace moderne de investigare, încă nu s-a reusit  înţelegerea exactă a factorilor care determină modul de manifestare a diferitelor

tipuri de vulcani.

            Fiecare erupţie contribuie cu informaţii noi la cunoasterea

modului de desfăsurare a acestor fenomene. Numerosi cercetători au încercat să

găsească metode de predicţie a activităţii vulcanice pornind de la experienţa

acumulată în cercetarea vulcanologică. Dificultatea principală constă în

multitudinea si variabilitatea caracteristicilor care definesc un astfel de eveniment.

Variabile ce îngreuneaza evaluarea riscurilor produse de vulcani

           Datele statistice indică faptul că marea majoritate a vulcanilor erup o

dată la 220 de ani, dar 20% din totalul de 300-500 de vulcani activi erup mai rar de

o dată la 1000 de ani, iar 2% chiar mai puţin de o dată la 10.000 de ani

(Montgomery, 1995). Inactivitatea de lungă durată a unui vulcan nu înseamnă că

acesta este stins. Cunoasterea cât mai exactă a istoriei erupţiilor unui vulcan poate

să ajute la încercarea de a previziona un eventual nou eveniment de acest fel si de a

identifica posibilele categorii de riscuri vulcanice asociate.

           Datorită energiilor imense eliberate în timpul manifestărilor vulcanice si a

maselor imense de materiale implicate în timpul acestor evenimente, există o serie de

fenomene cu rol de precursori ai erupţiilor propriu-zise. Miscarea ascensională a

magmei si gazelor vulcanice din astenosferă către suprafaţă este însoţită de cele mai

multe ori de cutremure de pământ având intensităţi si frecvenţe variabile. Acestea

sunt din ce în ce mai dese si cu intensităţi din ce în ce mai mari pe măsură ce erupţia

se apropie. Apariţia primelor cutremure poate să aibă loc cu luni sau uneori chiar cu

ani înaintea producerii erupţiei. În cazul vulcanului Kilauea (Hawaii), o serie de

cutremure începute în august 1959 au anticipat erupţia din luna noiembrie. Primele

cutremure se produceau la o adâncime de 55 km sub vulcan, la limita astenosferei cu

litosfera în această regiune. În lunile care au urmat, cutremurele au devenit din ce în

ce mai dese, iar adâncimea lor de producere era din ce în ce mai mică, pe măsură ce

magma se ridica spre suprafaţă (Montgomery, 1995).

           Ridicarea unei mari cantităţi de magmă spre suprafaţă sau cresterea

presiunii gazelor în interiorul edificiului vulcanic poate fi îsoţită de modificări

morfologice. În general, unghiul de înclinare al versanţilor vulcanului creste sau se

poate înregistra chiar o usoară bombare a terenului. Astfel de modificări au fost

observate în cazul erupţiilor vulcanului Kilauea (Hawaii) si înainte de marea

erupţie a vulcanului Mount St. Helens (S.U.A.). O parte a studiilor vulcanologice

indică faptul că înaintea unei erupţii compoziţia gazelor vulcanice se modifică, în

special prin cresterea cantităţii de dioxid de sulf eliberate. Oprirea emanaţiilor

vulcanice poate să reprezinte o dovadă a blocării canalului de alimentare de către

un dop de magmă acidă si iminenţa unei erupţii de tip exploziv. De asemenea,

supravegherea temperaturii solului poate indica prezenţa unor zone unde magma

este mai aproape de suprafaţă si/sau locul în care va avea loc erupţia.

          Apariţia oricărui precursor vulcanic este de mare ajutor în avertizarea

populaţiei privind iminenţa unei erupţii. Desi nu poate fi indicat momentul exact al

erupţiei, cantitatea de lavă sau produse piroclastice ce urmează a fi expulzată sau

durata erupţiei, vulcanologii pot să avertizeze asupra apropierii declansării

evenimentului. În general, aceste avertizări sunt realizate cu destul timp înainte

astfel încât evacuarea regiunilor expuse riscului să poată fi realizată, iar pagubele

materiale să poată fi minimizate.

          În ciuda tehnologiei din prezent, controlul marii majorităţi a factorilor de

risc vulcanici nu a avut succes. Singurele încercări mai mult sau mai puţin reusite

apoate realiza acest control: bombardarea, construirea de bariere artificiale si răcirea

cu apă (Bennett & Doyle, 1997).

             a) Bombardarea. Datorită faptului că lavele tind să formeze adevărate

canale prin care lava se deplasează descendent pe pantele vulcanilor, bombardarea

are ca scop distrugerea pereţilor acestora. În acest fel se încearcă împrăstierea

curgerii si ca urmare o solidificare mai rapidă. Metoda a fost folosită la devierea

curgerilor de lavă ale vulcanului Mauna Loa (Hawaii) în 1942 cu un succes relativ.

O altă strategie ar consta  bombardarea craterului în încercarea de a preîntâmpina

formarea unor râuri de lavă.

             b) Construirea de bariere artificiale. Când condiţiile topografice sunt

propice se poate încerca realizarea unor bariere artificiale care să devieze curgerea de

lavă. Practic, această metodă poate fi folosită doar în cazul unor curgeri de lave de

mici dimensiuni. Această metodă a fost folosită în timpul erupţiei vulcanului Etna

(Italia) din 14 decembrie 1991 care ameninţa un sat având o populaţie de 7000 de

locuitori. În prima fază a fost construit un baraj cu o lungime de 234 m si o înălţime

de 21 m care a colectat lava timp de o lună. Ulterior au mai fost construite încă trei

baraje pentru încetinirea curgerii. A doua intervenţie a constat în blocarea sau

devierea curgerii de lave imediat după ce aceasta se forma la altitudinea de 2000 m.

Pentru devierea lavei care se deplasa de-a lungul unui tunel au fost folosite blocuri de

beton pentru a închide intrarea în acesta. Ca măsură de ajutor, pereţii tunelului au fost

aruncaţi în aer. Timp de două săptămâni, curgerea de lavă a fost deviată, dar în final

aceasta si-a reluat vechiul traseu. În sfârsit, în luna mai a anului următor, paralel cu

canalul prin care se deplasa curgerea de lavă a fost săpat un alt canal artificial care să

determine devierea lavei în afara zonei locuite. După săpare, pereţii dintre cele două

canale au fost aruncaţi în aer, două treimi din curgerea de lavă urmând canalul

artificial. Lava a fost deviată definitiv când canalul natural a fost blocat cu fragmente

de lavă. În final, lava a putut fi oprită la numai 850 m de sat.

             c) Răcirea cu apă. Primele încercări de răcire a lavelor au fost făcute în

timpul erupţiei vulcanului Kilauea (Hawaii) din 1960, când a fost folosită apa cu

care pompierii stingeau incendiile provocate de lava fierbinte. Pentru răcirea a 0,7

m3 de lavă de la 1100°C la 1000°C este nevoie de aproximativ 1 m³ de apă. Cea

mai importantă acţiune de acest fel a avut loc în timpul erupţiei vulcanului Eldjfell

(Islanda) din 1973. Curgerea de lavă ameninţa un port, important centru economic

având 6000 de locuitori. Cu ajutorul unor pompe, apa din ocean a fost împrăştiată

peste curgerea de lavă cu un debit de 1 m³/s, reuşindu-se răcirea unui volum de

lavă de 60.000 m³. Această operaţiune a durat 150 de zile, costurile fiind deosebit

de ridicate. În final, metoda s-a bucurat de succes, în urma răcirii obţinându-se un

perete de lavă răcită de 20 m.

           În cazul vulcanului Kelud (Indonezia) s-a încercat aplicarea unor metode

de control al formării laharurilor. Pentru aceasta au fost săpate o serie de tuneluri în

pereţii craterului care să asigure un drenaj artificial al apei acumulate si să limiteze

cantitatea de apă. Această măsură s-a bucurat de succes deoarece în urma erupţiei

din 1951 nu s-a format lahar, în schimb craterul s-a adâncit acumulându-se cantităţ şi mai mari de. Astfel, la erupţia din 1966 s-au format laharuri care au cauzat

pierderi de vieţi omenesti; ca urmare au fost realizate noi tuneluri de drenaj.

Riscurile aduse de o eventuală erupere a  lantului vulcanic Oaş - Gutâi

           Managementul riscurilor asociate activităţii vulcanice constă practic în

măsuri de avertizare timpurie a populaţiei si de implementare a planurilor de

urgenţă care să asigure evacuarea populaţiei. Scopul acestor acţiuni nu este de a

prevedea momentul apariţiei unei erupţii vulcanice cum ar fi cel din zona munţilor Oaş-Gutâi, ci de a preântâmpina producerea unei catastrofe ca urmare a acestui eveniment. Deşi acest lanţ vulcanic nu mai este activ, putem afla în cele ce urmeaza paşii urmaţi într-un caz real

            Până în prezent, nici catastrofă vulcanică nu a avut loc în primele momente ale unei erupţii. De aceea, studiile privind managementul riscurilor vulcanice trebuie să ofere informaţii pe baza cărora să se poată identifica dacă o erupţie vulcanică se poate transforma într-o catastrofă. În cazul în care răspunsul este pozitiv, aceste studii trebuie să precizeze în cât timp efectele catastrofale pot să apară si care sunt factorii de risc

responsabili pentru aceasta.

           Pentru ca rezultatele studiilor să fie corecte sunt necesare descrieri detaliate

ale manifestărilor vulcanice anterioare. Pe baza datelor obţinute se pot construi

scenarii ale unor erupţii viitoare si care să includă măsuri de protecţie împotriva

pierderilor de vieţi omenesti si de limitare a distrugerilor materiale. Studiile trebuie

să conţină o listă cu manifestările vulcanice care indică cu o anumită probabilitate

iminenta produceri unei erupţii periculoase. Toate aceste informaţii sunt analizate

si coroborate în vederea realizării planurilor de urgenţă.

          Un rezultat al acestor studii îl constituie hărţile de risc ce sunt construite în

ideea că viitoarele erupţii vor fi asemănătoare cu cele care au avut loc până în acel

moment.

           Datorită variabilelor pe care le-ar implica eruperea lanţului muntos, singurul lucru pe care l-ar putea face autoritaţile este evacuarea populaţiei. Datorită faptului că ţara noastră nu s-a mai confruntat vreodata cu o astfel de situaţie, e greu de spus ce decizie ar fi mai potrivită, având în vedere si imprevizibilitatea unui astfel de fenomen.